Despre tantrumuri

   Ultimele luni au fost mai grele. Emotional vorbind. Am trecut alaturi de tine printr-o perioada foarte dificila care m-a schimbat si ca mama si ca om. Dar am preferat sa aman momentul povestirii pentru ca am vrut sa incerc sa fiu oarecum obiectiva, in afara momentului. Apoi perioada a fost grea si pentru ca am intampinat unele obstacole, noi ca familie, ne-am dat seama din nou de slaba calitate a unor oameni si cat e de greu cand planurile iti sunt zadarnicite. Si asta a facut sa-mi fie mult mai greu sa depasesc perioada ta de sensibilitate sufleteasca.

    Au fost 5 luni de plansete, urlete, crize facute si de cate 3 ori pe zi, cateodata chiar si noaptea. Au fost momente in care ai plans si cate 90 min incontinuu, momente in care ai adormit extenuata plangand. Perioada asta a disparut la fel de repede cum s-a infiripat. Azi a fost, maine n-a mai fost! Auzeam alte mame cum povesteau ca o sa treaca, ca trebuie rabdare. Le intrebam cat o sa tina si ce au facut sa faca fata perioadei. Auzeam din toate partile numai "rabdare, rabdare, rabdare"... . Dar Doamne, cata rabdare sa aiba un om? De unde sa gaseasca cineva resurse sa fie cald, bland si empatic atunci cand copilu' se trezeste la 2 dimineata si incepe sa urle din senin pt un motiv pe care te chinui sa-l intelegi(desi nici nu stii daca exista cu adevarat), balmajind prin intuneric sa aprinzii o veioza ca sa vezi fata micului tiran? Cata rabdare sa ai cand intrebi copilu' ce vrea sa manance, iti zice ca ciorba, pui ciorba in farfurie si poftesti odrasla la masa si apoi incepe circul: e fierbinte, nu mai vreau, ia-o din fata mea. Iei farfuria din fata copilului cu gandul ca poate totusi peste juma' de ora o sa aiba ganduri mai bune. Si incepe partea a 2-a: de ce mi-ai luat ciorba, eu vreau ciorba, mi-e foameeeee. Pui ciorba inapoi pe masa. Dupa care instantaneu odrasla se razgandeste: acum nu mai vreau eu, nu e buna, poti s-o arunci si cu un gest nervos loveste castronul si jumatate din continut se revarsa pe masa. Cu multa "empatie" pe figura iei ciorba ramasa si o arunci in chiuveta. Si din momentul ala POTOPUL se revarsa...si urletele tin 20..30...90 de minute...you never know :))

   Perioada asta m-a facut sa-mi descopar resurse nebanuite de rabdare. Am citit mult pentru ca nu intelegeam ce se intampla cu tine si nu stiam cum sa fac fata situatiei. Am aplicat cateva metode dar niciodata ceva drastic. Am avut intotdeauna un feeling nasol referitor la inchisul copilului in camera lui, la pedepse corporale, la interzicerea anumitor lucruri si activitati (chestie pe care oricum o consider nerelativa pentru ca tu esti prea mica ca sa intelegi si sa aplici asa ceva). Recunosc ca am avut momente cand mi-a scapat o mana la fundul tau, cand am tipat la tine. Apoi mi-am dat seama ca oricum le-am facut degeaba si mi-a parut rau ca am lasat nervii sa ma domine si sa-mi starneasca impulsuri de moment. Noi parintii, pentru simplul fapt ca suntem adulti, ne arogam cateodata drepturi depline asupra voastra stiind ca puterea noastra de adulti ne face superiori. Dar doar atat. Nu trecem prin filtrul mintii ca si voi copiii aveti o personalitate, ca faptul ca sunteti voi mici si noi mari nu se reduce la un raport de forte dominat/dominator. Daca tu vrei sa pictezi acum si sa murdaresti toata masa si juma' de bucatarie de culori, eu ar trebui sa-ti interzic doar pentru ca pot? Doar pentru ca mi-e lene sa fac curat dupa tine? Doar pentru ca eu pot sa pun acuarelele undeva suuuuuus unde tu nu poti sa ajungi si te pot lasa sa plangi dupa ele pana nu mai poti? Cam asa sta situatia. Orice adult poate gandi astfel de gresit "eu sunt mare si pot sa dau in tine, eu am puterea de a-ti intrezice lucruri pe care tu oricum nu le poti face de unul singuri ci doar cu ajutorul meu". Si mai exista si conceptiile invechite si gresite dupa care am fost crescuti noi cei din generatia aceasta, conceptii care sunt adanc inradacinate in subconstientul nostru si care ne indruma nu de putine ori sa luam startul gresit in relatia cu proprii copii. Multi dintre noi am crescut cu sintagme de genul "cat esti in casa mea o sa faci asa cum zic eu" sau arhicunoscuta "eu te-am facut, eu te omor" pe care, daca le aplicam inconstient la randul nostru,  ingradim dezvoltarea emotionala armonioasa a copiilor nostri, le ingradim libertatea de alegere, le retezam aripile inainte sa inceapa sa zboare! Dar in noi sta puterea sa ne indepartam de modelul asta comportamental !

   Apoi prin pelegrinarile mele de pe internet si de prin lecturile mele despre parenting am dat peste o carte a unei doamne dr psiholog pe care o cheama Aletha Solter. Cartea "Lacrimi si crize de furie" mi-a deschis ochii catre ceea ce se numeste "parenting constient". M-a ajutat sa ma auto-analizez si sa-mi dau seama unde gresesc, sa trec prin filtrul mintii situatia de criza in care ma aflu inainte sa ma las prada nervilor si impulsului de moment. Mi-a aratat care este mecanismul dupa care plange un copil, m-a invatat ca plansul este benefic si ca exista un numar de lacrimi pe care copilul trebuie sa le verse in copilarie, mai devreme sau mai tarziu, depinde cum il incurajezi si empatizezi cu el. Cartea asta a fost un adevarat sprijin pentru mine si acum mai am inca una pe wish list, despre "parenting neconditionat":)

   Atat despre tantrumuri, slava Domnului ca au trecut si trecem la lucruri mai frumoase!

   

   TE IUBESC!